Anormalitate

Pain reminds us we're alive; love reminds us why - or so it is said.

Daca ai pierdut vreodata ceva important pentru tine, nu conteaza ce - un obiect, un vis, un legatura cu o persoana sau chiar o persoana - atunci probabil stii la ce se refera cel putin prima parte a acestei zicale. Stii cum durerea pare sa-ti contureze inima, sa-ti curga prin vene, sa te sugrume.
Dar ti s-a intamplat vreodata ca suferinta sa se extinda, sa devina parte din viata ta, sa te amorteasca? Ti s-a intamplat vreodata sa simti ca nu ai aer, sa respiri dar sa simti ca te sufoci? Ai tras vreodata aer in piept pana te-a durut, pentru ca era singurul mod in care erai sigur ca mai traiesti, ca mai respiri... Da, in asemenea momente durerea iti aminteste ca esti in viata. Si daca ti-ai amintit ca esti in viata, de multe ori iti amintesti si de ce - gasesti alt vis, alta persoana si alt scop...si pasiunea, atentia, dragostea ta se indreapa spre acel scop, spre acea persoana, spre acel vis. Si dragostea iti aminteste de ce esti in viata.

Dar daca nu gasesti alt scop? Daca ramai in aceeasi stare de amorteala - te mai ajuta durerea? Iti mai aminteste ea de ceva? Sau devine si ea parte din "normalitate"? Si cum te trezesti din somnul asta? Cine - sau ce - te invie? Nu anormalitatea, nu dragostea? Si in situatia asta, nu e cumva pe dos zicala? Nu s-ar potrivi mai bine "Love reminds us we're alive; pain reminds us why"?

...And i keep begging for more
Of this resurrection

O luna..

UK... visul meu de cand eram mica, realitatea mea (mai mult sau mai putin fortata) de acum... A trecut o luna de cand am intrat prima data in aceasta tara, cu un bagaj mai mare decat puteam duce si cu stomacul facut nod. Nu stiu cum a trecut prima zi, stiu doar ca imi pulsau mainile si picioarele de durere cand am ajuns in camera... Nu stiu nici cum a trecut prima saptamana, tot ce imi amintesc este alergatura continua, teama de a scoate si un singur cuvant in engleza si emotia pe care o simteam de fiecare data cand ma gandeam la prima ora de curs care urma sa vina...
Restul saptamanilor au fost la fel, ore - cat se poate de interesante, cu profesori extraordinari, citit, quizzuri, facut mancare, conversat despre vreme, cursuri si diferente dintre Romania si Marea Britanie cu majoritatea englezilor, ceva timp petrecut cu iubitul si in rest.... o senzatie apasatoare si lipsa de aer pe care ma lupt cu toate puterile sa le ignor.
Stiu ca am promis cand am plecat ca o sa scriu despre cum e aici... ei bine, este bine. Nu e rai, nu e cu mult mai bine decat in Romania, dar nu e nici iad. Nu sunt maidanezi, trotuarele sunt mai dese si mai late, e putin mai cald decat a fost acasa zilele astea, sunt aproape la fel de multe gunoaie pe strazi, dar mult mai multa voma si sunt foarte multi betivi (sau, mai corect, foarte multe betive si ziua si noaptea). Cam atat.

The one who lost control..

Pasiune..
Am simtit-o toti...fie ca fugim de ea , fie ca o cautam...

Te trezesti intr-o zi ca inima iti bate mai tare, ca te arde... iti simti sangele alergand prin vene... O simti cuprinzandu-te, o simti in tot corpul, arzand, pulsand...

Si o lasi sa te invadeze, sa te conduca, sa te implineasca, sa te consume.... Te lasi dus de val, pierzi controlul - sau, mai bine zis, il cedezi - si zbori...

Si simti ca totul e posibil, ca lumea e a ta, ca ajungi la stele, la nori... simti ca viata are sens! In acel moment magic tot ce simti e fericire.... Nu mai exista nimic altceva... exista doar acea clipa, acele versuri, acei prieteni...acel vis...

Si tot ce iti doresti e sa nu se mai termine, sa ramai mereu asa, razand, cantand, zambind, traind!

Dar momentul trebuie sa dispara... si poti sa te intristezi, sa cazi in genunchi si sa te rogi sa se intoarca, sa fugi de pasiune, sa o ignori, sa incerci sa o uiti...... sau poti sa o lasi sa te arda, sa zambesti si sa spui:

" Let's do it again, soon!"

The Point of No Return

Runaway

Nu poti incepe un nou capitol pana nu-l inchizi pe ultimul... Dar ce faci cand nu stii sigur daca vrei sa-l inchizi?
S-a intamplat de mult.. o discutie ramasa neterminata, o relatie care s-a intrerupt dintr-odata si fara explicatii, o situatie ramasa nelamurita... Ceva ce ai incercat sa intelegi, sa rezolvi, sa termini dar nu ai reusit....si ai ales sa incerci sa uiti, sa treci peste.
Si trec zile, saptamani, ani in care te gandesti din ce in ce mai rar la aceste capitole, in care, desi dorinta de a face ceva te bantuie, ignori orice gand pentru ca stii ca toate incercarile tale de a rezolva ceva au esuat - stii ca nu ai ce face...
Dar ajungi intr-un moment in care vrei sa o iei de la capat, in care vrei - si trebuie - sa incepi un nou capitol si dintr-odata tot ce parea ca a fost uitat, toate lucrurile peste care credeai ca ai trecut se intorc si simti, din nou, acea dorinta puternica de a afla, de a intelege, de a incheia capitolul... Si in ciuda tuturor incercarilor esuate in trecut, in ciuda deciziei de a uita, de a lasa situatia asa cum era, mai incerci inca o data..
Daca exact atunci reusesti sa intelegi si sa rezolvi, asa cum nu ai reusit pana acum, dar nu si sa termini? Daca exista undeva o dorinta de a continua acest capitol? Sau de a-l rescrie?
Ce faci daca, desi stii ca trebuie sa il inchizi, capitolul te fascineaza, te atrage, iar iluzia ca l-ai putea continua cu totul altfel decat l-ai inceput devine din ce in ce mai credibila?


Oare se va inchide singur atunci cand il vei incepe pe cel nou sau va continua sa te bantuie si noul si vechiul se vor amesteca?

What Do You Got?

De cate ori ti s-a intamplat sa realizezi cat de important a fost un eveniment sau o decizie DUPA ce a trecut si nu mai poti schimba mare lucru? . . . .

Si ai ajuns in sfarsit la mal. . .

Pe un mal cunoscut, dar atat de rece... Si te uiti inapoi spre mare, spre vartej, te prabusesti pe nisipul fin si cald si iti dai seama ca nu malul e rece, ci tu... Iti dai seama de starea in care esti, de cat de aproape ai fost de fundul oceanului, de cate ori era sa te scufunzi si sa ramai acolo... Si mai ales, cat de mari au fost sansele sa ajungi undeva unde sa nu mai ai nimic, sa nu mai gasesti nimic din ce a fost...

Si te sperie naivitatea ta, dar zambesti, pt ca stii ca, oricat de greu ti-ar fi acum, ceea ce era cel mai important e inca acolo.

"Only one thing is certain. All will be well."

Changes part II

...Si astepti...

In mijlocul vartejului, asteptand necunoscutul, gasesti acea mica bucata de lemn pe care o cautai cu disperare...acea mica parte din tine ramasa intacta... Acel sentiment bine inchis in inima care iese la suprafata.. Si speri ca totul va fi mai usor acum... Dar tot ce poate face acea bucata de lemn e sa iti aminteasca de faptul ca esti intr-un vartej, in mijlocul oceanului si oricat te-ai zbate, nu ai ce face...decat sa astepti.

Si privesti acea bucata din sufletul tau...si apoi pe tine... Si tot ce e nou in tine.. Si bucatica aceea de lemn e tot ce vrei in acel moment... Dar doar ea nu te duce inapoi la mal. Iti doresti din nou sa controlezi vartejul, oceanul...viata, dar oceanul nu te asculta si vartejul devine insuportabil. Ce faci atunci? Te lupti cu vartejul incercand cu disperare sa strangi si alte bucatele din ceea ce a fost candva barca ta, sperand ca vei iesi astfel la suprafata? Te poti lupta cu apa si curentii, poate chiar poti sa gasesti alte bucati din tine, undeva in adancuri...dar ideea ca poti controla oceanul este doar o iluzie... Si atunci? Arunci acea micuta parte din tine si te scufunzi in adancuri, asteptand? Poti sa o arunci si poti sa speri ca o sa reusesti sa nu te sufoci inainte ca vartejul sa te arunce undeva sau sa te lase in mijlocul oceanului.

Din nou, si atunci? Atunci te tii de acea bucata de lemn chiar daca iti sangereaza degetele, pentru ca stii ca te va tine la suprafata si iei tot ce e mai bun din aceasta experienta si din rapida calatorie in ocean... Si astepti... de data aceasta cu speranta, pentru ca stii ca vei ajunge la mal...si oriunde te-ar arunca oceanul, ai o bucatica de lemn de la care sa incepi sa-ti construiesti o noua barca.

Let's wake up when august ends!